Taina Sfântului Botez

Poporul nostru a fost încreștinat de primul apostol chemat la taina apostoliei, apostolul Andrei. De 2000 de ani românii au trăit în biserica lui Hristos, având episcopi și preoți hirotoniți de apostolul românilor:

Ai venit la noi în ţară,
Să ne spui că se-ntâmplară
Minuni multe-n Ierusalim,
Ca şi noi creştini să fim.

De Hristos când am aflat,
Sufletul s-a cutremurat,
Dacul a îngenuncheat,
Barbarul a lăcrimat.

Vorbei tale ne-am plecat,
Suntem neam încreştinat.
Tu ne eşti ocrotitor,
Păcatelor îmblânzitor.

De 2000 de ani românii și-au botezat copiii și astfel i-au născut creștini. De 2000 de ani românii au rostit în biserica lui Hristos Simbolul de Credință, Crezul prin care și-au mărturisit trăirea lor în Hristos. Primul pas al mântuirii personale este botezul, „poarta” pe care se intră în lumea creștină. Botezul este o condiție fără de care nu se poate intra în împărăția lui Dumnezeu: „de nu se va naște cineva din apă și din duh, nu va intra în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Trebuie să dăm copiilor această șansă de a se mântui, încă din primele zile ale vieții lor.

DSCN8896

Necesitatea botezului este strâns legată de efectele acestuia. Păcatul ancestral (a lui Adam) este contrabalansat într-o primă fază de taina botezului; „de aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit” (Romani 5, 12).

Nimeni nu se naște creștin, ci doar prin botez (a doua naștere) devine creștin. Chipul lui Hristos imprimat în noi de harul botezului înseamnă viaţa cea nouă, dobândită prin botez și înnoirea făpturii noastre, subliniată de sfântul apostol Pavel prin cuvintele: „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27).

O dată cu aceasta omul se spală de păcatul stramoșesc și se imprimă chipul lui Hristos în el. Prin aceasta omul, unindu-se cu Hristos, este introdus în Biserică și devine membru al Trupului tainic al Domnului.

A boteza copilul face parte din normalitate. Sfinții Apostoli știau de la Hristos că nimeni nu se poate mântui fără botez (Ioan 3, 5) au botezat și copiii. În acele vremuri se botezau familii întregi, care cuprindeau și copii.

Temnicerul din Filipi, auzind cuvântul lui Dumnezeu din gura lui Pavel și Sila, s-a botezat el și „toți ai lui”: „…Şi i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu şi tuturor celor din casa lui. Şi el, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată’’. (Faptele Apostolilor 16, 32-33)

Lidia, auzind cuvântul lui Dumnezeu, s-a botezat ea „și casa ei”… „Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem.” (Fapte 16, 15).

Crispus și casa lui, „toată casa lui”… „Dar Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa; şi mulţi dintre corinteni, auzind, credeau şi se botezau.” (Fapte 18 ,8) .

Casa lui Ștefana a fost botezată… „Am botezat şi casa lui Ştefana” (I Corinteni 1, 16).

Apoi zeci de generații de creștini, de la apostoli până în zilele noastre au botezat copiii. Pentru milioane de sfinți pe care sperăm sa-i întâlnim în veșnicie, acesta a fost singurul botez pe care l-au cunoscut.

s88

Marii „reformatori” Luther, Calvin, Zwingli, părinții actualilor baptiști și penticostali  au acceptat botezul copiilor și chiar s-au împotrivit anabaptiștilor care-i negau valabilitatea. Chiar și Tudor Popescu, care este considerat un „erou” al neoprotestanților români, a susținut botezul copiilor.

Practica botezului numai la adulți a apărut în secolul XVI odată cu aparitia anabaptiștilor, până atunci nimeni nu a contestat  botezul  copiilor .

Dovezi în sprijinul botezului nou-născuţilor și copiilor regăsim la începutul epocii post-apostolice, acestea acumulându-se treptat până în jurul anului 400. Aceste mărturii timpurii nu sunt vulnerabile, nu comportă incertitudini, ci sunt cât se poate de limpezi. Spre exemplu, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful care cunoscuse creştinismul atât în Asia Mică, cât şi în Roma, declară că are cunoştinţă de „mulţi bărbaţi şi femei de 60-70 de ani care fuseseră discipoli ai lui Hristos încă din copilărie” (Apologia I). Pe aceștia îi oferă ca pilde de trăire creștină aleasă, nutrind dezideratul de a se arăta în tot neamul de oameni astfel de ființe. Reiese că aceste persoane erau botezate ca nou-născuţi în perioada dintre anii 80 şi 95, deci încă din secolul I, adică atunci pe când trăiau unii din apostoli. Se admite și că în ritualul prezentat de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, nou-născuţii (sau bebeluşii) se aflau sub aripa ocrotitoare a candidaţilor maturi (a părinţilor).

Alte argumente cât se poate de clare se pot deduce din alte două mărturii la persoana întâi, legate de îndelungate vieţi creştine la sfârşitul secolului al II-lea: mărturisirea Sfântului Policarp, episcopul Smirnei: „86 de ani L-am slujit pe Hristos” şi cea a lui Policrat: „Am trăit întru Domnul 65 de ani”. Ultima aparţine perioadei 190-191, ceea ce ne permite să conchidem că Policrat a fost botezat pe când era copil, în jurul lui 125. Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei este datat în anul 156, ceea ce înseamnă că Sfântul Policarp a beneficiat de un botez al nou-născutului, încă din secolul I.

Sfântul Irineu de Lugdunum († 202), originar din Asia Mică şi care a fost ucenic al Sfântului Policarp († 156), spune că Domnul Hristos a venit ca pe toţi să-i mântuiască, să-i renască, pe toți care primesc de la El nașterea ce-a de-a doua: pe sugari (bebeluși) şi pe copii, pe băieţi şi pe tineri şi pe bătrâni (Împotriva ereziilor, II, 22). De aceea a venit în toate vârstele: făcându-se prunc pentru prunci și sfințind pe prunci, mic pentru cei mici și sfințind însăși vârsta pe care aceștia o aveau. Prin cuvântul „renăscut” avem o referinţă evidentă la botez, cuvintele care îi urmează indicând clar că nu există o limită de vârstă. Referinţa presupune practica botezului nou-născutului (inclusiv botezul copilului), care trebuie, prin urmare, să dateze cu cel puţin două decenii înainte de scrierile Sfântului Irineu, adică, în jurul lui 150.

Practica botezării pruncilor în secolul al III-lea

Din veacul al III-lea, problema botezării copiilor a fost supusă unor largi dezbateri și în sinoade. De pildă, un anume Fidus, episcop african, era în nedumerire: va trebui ca botezul pruncilor să se săvârșească în a opta zi asemenea tăierii împrejur a pruncilor din Vechiul Testament? Aceasta a dat ocazie Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei, să convoace un Sinod în anul 252. Sfântul Ciprian, în unire cu un sinod de 70 de episcopi și în numele acestora îi răspunde episcopului Fidus, menționează că nu numai de la 8 zile înainte se poate boteza copilul, ci chiar îndată după naștere (Epistola LIX). Deci astfel, ei apără, împotriva colegului lor Fidus, „iubitului frate”, practica administrării botezului îndată după naşterea pruncilor, explicându-i că nu trebuie să îndepărtăm pe nimeni de la botez și de la harul lui Dumnezeu, Care este bun și îndurător cu toți. Ceea ce trebuie să se păzească de către toți este mai ales grija față de cei de curând născuți, care merită deosebita atenție și bunăvoința lui Dumnezeu. Hotărârea adoptată de sinodul cartaginez în frunte cu Sfântul Ciprian n-a făcut decât să „păstreze credința statornică a Bisericii”, precum observă Fericitul Augustin (Epistola CLXVI, 28, 23). Copiii nou-născuți sunt fără păcate personale, însă sunt solidari cu păcatul lui Adam și supuși aceleiași pedepse ca el. De aceea, copiii când se nasc, intră în această lume prin lacrimi și prin plâns.

În Răsărit, marele scriitor al Bisericii, Origen († 254) subliniază că „Biserica a primit de la Apostoli tradiţia de a administra botezul şi copiilor” (Comentariu  la Epistola către Romani 5, 9). El și numește Botezul copiilor „predanie apostolică”. Atunci când dă răspuns la nedumeririle de care sunt cuprinși unii „frați”, cum că pruncii sunt botezaţi pentru iertarea păcatelor (Fapte  2, 38), el spune: „Nimeni nu este curat, măcar o zi de va fi viaţa lui pe pământ (Iov 14, 4). Tocmai pentru că necurăţiile din naştere sunt şterse prin Taina Botezului, de aceea se botează copiii (cum scrie la Scriptură), căci de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5)” (Din omiliile Evangheliei de la Luca, XIV, V). Același scriitor fecund al Bisericii, în omilia a VIII-a la Levitic, spune că nimeni, chiar de ar trăi numai o zi, nu poate fi scutit de păcat și că trebuie botezat.

Continuând incursiunea postapostolică și patristică, evidențiem mărturiile Sfântului Ipolit al Romei (170) cu privire la botezul copiilor. Sfântului Ipolit îi revine meritul de a fi fixat în scris, în lucrarea sa Tradiția Apostolică, destul de sistematizată pentru acel timp, rânduiala deja existentă în Biserică. Însuși autorul sfânt recunoaște în prologul lucrării sale că el face cunoscută tradiția „care s-a învățat de Biserică, pentru ca aceia care sunt bine instruiți să păzească tradiția care s-a păstrat până în prezent”. Deci, Tradiția Apostolică ne prezintă rânduielile liturgice nu numai ale secolului al III-lea din Biserica Romei, ci o rânduială mult mai veche, poate chiar pierzându-se în veacul apostolic, o rânduială comună întregii Biserici, datorită uniformității cultului primar. Se vorbește despre botezul „celor mici” (parvulos), mai întâi a celor care pot răspunde singuri la întrebările baptismale şi apoi a celor care nu pot. În cazul nou-născuților sau copiilor prea mici, se cerea mărturisirea credinței de către părinți, sau de către rude sau de către cineva apropiat din familie. Se întrevede aici destul de clar existența nașilor încă în acea perioadă îndepărtată. Sfântul Ipolit a arătat și ordinea în care se primea Botezul: „Se botează mai întâi copiii… apoi bărbații și femeile”.

Botezul în secolul al IV-lea

După cum se știe, Biserica și-a mărturisit mereu credința în existența păcatului originar. Astfel, creștea și responsabilitatea Bisericii față de cei ce ar muri nebotezați. Episcopul Himeriu de Taragone, întrebând pe papa Siriciu, prin anul 385, despre vârsta la care trebuie dat Botezul, acesta îi răspunde: „atât copiilor care încă nu pot vorbi din cauza vârstei, cât și celor care, în caz de necesitate, le-ar fi necesară apa sfântă a Botezului. Ca nu cumva din vina noastră să-și piardă sufletele și pentru faptul că nu am dat botezul celor ce doresc, plecând din această lume, să piardă și Împărăția și viața” (Epistolae et decreta).

Prin sinodul de la Mileve (416) se anatematizau cei ce nu botezau copiii, iar prin canonul 110 al Sinodului de la Cartagina din 418, se cerea botezarea copiilor întru iertarea păcatului strămoșesc: „…s-a hotărât să fie anatema oricine tăgăduiește sau zice că pruncii nou-născuți și copiii, fiind botezați din pântecele maicilor, nu se botează spre iertarea păcatelor și nici nu-și atrag ceva din păcatul strămoșesc al lui Adam care ar trebui curățat prin baia renașterii, de unde urmează că la aceștia nu s-ar înțelege forma Botezului spre iertarea păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă Deci și pruncii, care de la sine n-au putut săvârși nici unul din păcate, cu adevărat se botează spre iertarea păcatelor ca să se curățească întru dânșii prin renaștere”.

În duh apostolic, și scrierea Așezămintele apostolice (VI, 15), redactată în jurul anului 400, transmite informații despre practici și tradiții autentic apostolice: „Botezați și copiii voștri și  creșteți-i în supunerea și învățătura Domnului, căci zice Domnul : «Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți»”.

Sfântul Ioan Hrisostom, (Ioan Gură de Aur) predica: ,,De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate personale ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului” (Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi). Pentru copii botezul este o pecete a slavei şi o consacrare în slujba lui Dumnezeu. Prin botez, copilul este instituit în paradisul din care a fost alungat Adam.

Fericitul Augustin subliniază la rândul său că practica botezării pruncilor era adânc înrădăcinată în tradiția apostolică. În acest sens, redăm cuvintele antologice ale sale din opera Contra donatiștilor, 4, 23: „Potrivit Tradiției, toată Biserica recunoaște botezul pruncilor care, de bună seamă, încă nu pot crede întru inimile lor în dreptatea dumnezeiască, nici a mărturisi mântuirea precum a făcut oarecând tâlharul și care prin plânsetele și țipetele lor în timpul botezului chiar împiedică oarecum săvârșirea Tainei, dar cu toate acestea, nici un creștin nu va zice că botezul nu va fi pruncilor de vreun folos. Iar dacă cineva va întreba de porunca dumnezeiască pentru așa ceva, apoi ce împlinește toată Biserica, chiar de nu va fi statornicit prin sinoade, dar ceea ce totdeauna era în practică, acestea nu sunt socotite altminteri decât drept poruncă apostolică”. Precum Sfântul Ambrozie şi alţi Părinţi, și Fericitul Augustin predica necesitatea botezului ca şi condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, pornind de la textul scripturistic de la Ioan 3, 5. La Augustin, Botezul este taina renașterii, care este, în sens negativ, mijlocul iertării păcatului originar şi în sens pozitiv, temelia noii vieţi spirituale de credinţă.  La copil nu există păcat real, efectul botezului în acest caz este limitat la ștergerea vinei păcatului originar şi din moment ce copilul nu poate crede prin el însuşi, Biserica creştină (reprezentată de părinţi şi patronii spirituali sau nașii) se prezintă aici din partea sa, după cum spunea şi Augustin, şi îşi asumă responsabilitatea educării copilului botezat în spiritul majorităţii creştine. Astfel, nu se poate să nu accepți și să nu incluzi în sânul Bisericii pe copiii nou-născuţi din părinţi creştini şi pentru care părinţii dau garanţie, iar naşii îşi iau angajamentul ferm că-i vor creşte în credinţa creştină.

Făcând apologia botezului copiilor, în sprijinul ideii sale, Augustin mai aduce, între altele și argumentul că, altfel, copiii nu pot primi Sfânta Împărtășanie.

Sunt multe și referințele Sfântului Vasile cel Mare pe această temă. Din scrierile sale, se poate lesne observa că practica botezării pruncilor era una firească, ce nu era supusă dezbaterilor: „În privinţa scufundării de la botez,  tu însuţi ştii că acea scufundare întreită simbolizează cele trei zile (cât a stat Mântuitorul în mormânt). Căci nici n-ai putea scufunda copilul de trei ori fără să-l şi scoţi afară din apă tot de atâtea ori” (Epistole, 236, V). Botezul este considerat de către marele capadocian ca o condiție sine qua non mântuirii: „Prin botez a intrat Israil în pământul făgăduinţei. Tu, însă, cum ai să te reîntorci în paradis fără să fii pecetluit prin botez?” (Omilii şi cuvântări, XIII, 2).

Referindu-se la timpul potrivit pentru primirea Botezului, același Sfânt Părinte consideră că este de neapărată trebuinţă ca cel născut să fie imediat şi „îmbrăcat”: „… cel ce se botează, fie iudeu sau elen, fie bărbat sau femeie, sau rob, sau scit, sau barbar, sau altul care negreşit este numit după deosebirea neamului, prin sângele lui Hristos se dezbracă de omul cel vechi, împreună cu toate faptele lui, iar prin învăţătura cea dumnezeiască se îmbracă în Sfântul Duh, în omul cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Despre Botez, I, II, 23).

  Sfânta Scriptură nu oprește botezul copiiilor

Analizând temeinic cazurile descrise în Noul Testament, reiese cu foarte mare claritate că Botezul era administrat și copiilor.

În privința Botezului, Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă, ci a stăruit asupra importanței pe care o va avea lucrarea Botezului. „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. (Ioan 3, 6). Nu era nevoie să precizeze că va trebui aplicat tuturor, deci și copiilor. Evangheliile arată predilecția Domnului nostru Iisus Hristos pentru cei mici. Astfel, citim că Mântuitorul s-a întristat când copiii erau opriți să vină la El și a lansat îndemnul afabil: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți” (Marcu 10, 14), „Și luându-i în brațe i-a binecuvântat punându-și mâinile peste ei” (Marcu 10, 16). Hristos Domnul i-a oferit celor maturi ca pilde pentru curăția sufletească, nevinovăția, puritatea, ascultarea lor, și, de asemenea, a fi măsură a intrării în împărăția lui Dumnezeu: „A unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14): „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3-4). Mântuitorul Hristos a lăsat să se înțeleagă că prin lepădarea lor de sine, prin puterea lor de comuniune pruncii sunt cei mai apropiați de chipul lui Dumnezeu, ai căror îngeri văd mereu fața Tatălui (Matei 18, 10). Purtând chipul lui Dumnezeu în trup, Mântuitorul se socotește pe Sine a fi ca pruncii: „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei 18, 5). El mai adaugă despre cei mici că ei „cred în El” (Matei  18, 6), că vin la El și că ei trebuie doar „să nu fie smintiți de către cei mari” (Matei 18, 6). Nu a considerat că pruncii ar fi scutiți de Botez pentru că, în ceea ce-i privește, n-a retras nimic din afirmațiile privitoare la necesitatea Botezului: „Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 5-6). Porunca Mântuitorului referitoare la botez a fost dată în genere, adică fără a-i exclude pe prunci (Matei 28, 19) întrucât pruncii pot și după botez a primi învățătura de credința cerută de Hristos.

Scriptura sfântă indică starea de păcat a pruncilor, cu referire nu la păcatele personale, ci la cel originar şi, în consecinţă, nevoia de a fi botezaţi. Psalmistul David scrie că „iată întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (Psalm  50, 5). Celor care consideră acest păcat moştenit descris de psalmist fiind mai puţin grav, evaluarea făcută de Dumnezeu inimii omului, chiar de la naştere, ar trebui să le schimbe părerea: „cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui”(Facere 8, 21).

Dacă Botezul produce, prin unirea cu Hristos, desființarea păcatului strămoșesc sau originar al despărțirii de Dumnezeu, imprimată în firea noastră, și dacă fără această unire cu Hristos nu se poate intra în împărăția lui Dumnezeu, evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire (Ioan 3, 3), indiferent de vârstă. Așadar, de îndată ce nimeni nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu decât prin „ușa Botezului”, era firesc și necesar ca sfinții apostoli să deschidă această „ușă” a mântuirii și copiilor. Pruncii nu pot fi privați de această „moarte cu Hristos” a omului vechi din ei și de temelia vieții veșnice pusă în orice om de Hristos.

Din Noul Testament reiese limpede că pruncii sunt chemați spre Împărăția lui Dumnezeu (Matei 19, 14; Luca 18, 16), ceea ce nu este cu putință în afara lui Hristos și a Bisericii Sale, El fiind ușa spre Împărăție (Ioan 10, 9). Prin urmare, și copiii încă de atunci, din veacul apostolic, erau botezați și considerați ca membri ai Bisericii; de aceea Sfântul Apostol Pavel, scriind efesenilor și colosenilor, vizează și pe copii ca membri ai Bisericii: „Copii, ascultați, pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efeseni  6, 1) sau: „Copii, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bineplăcut Domnului” (Coloseni 3, 20).

Neoprotestanții spun astfel: „Domnul Isus s-a botezat la 33 ani și ne-a dat o pildă să facem la fel. Botezul copiilor mici nu are nici o valoare.” Biblia spune în epistola către Romani, la capitolul  10, versetul 9: „dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Asta e marturisirea de credință.”

Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. „Tu trebuie sa marturisesti cu gura ta, nu nașa.’’ Iar noi răspundem: botezul lui Iisus facut de Ioan nu este același cu botezul creștin, nu este ușa de intrare în creștinism, era doar o simplă pregătire, un rit simbolic pregătitor, chiar Ioan spune asta: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc” (Matei 3, 11). Hristos nu a dat nici o pildă să facem la fel, adică să ne botezam doar maturi. Apoi botezul creștin autentic este pentru copii mici. Nu există nimic care să contrazică învățătura creștină autentică ortodoxă, din moment ce nu spune nicăieri clar să nu botezăm pruncii. Pe lângă asta, epistola se adresa evreilor creștini, prigoniți de evreii mozaici la Roma, ca întărire de a-l mărturisi pe Hristos chiar de vor fi persecutați, rasplata mărturiei cu gura în aceste consecințe fiind „mântuirea” într-o formă, în funcție de consecințele următoare. Chiar și menționează ulterior următoarele spre a-i întării: „căci zice Scriptura: tot cel ce crede în El nu se va ruşina”. În alte condiții însă simpla mărturie cu gura nu te mântuiește, dacă nu împlinești credința și prin fapte. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7,21). Privind botezul, argumentul neoprotestanților este patetic, în epistola către Romani  în capitolul respectiv, nici măcar nu se vorbește despre botez. De altfel nicăieri în Biblie credința sau mărturisirea cu buzele nu e o condiție, pentru valabilitatea botezului.

Asta pentru că nașterea și botezul copiiilor nu forțează libertatea lor. Iubirea nu este un abuz împotriva libertății omului, ci dimpotrivă, o înnobilează, îi conferă sens și demnitate. Nașterea copiiilor și botezul lor este un act de iubire din partea lui Dumnezeu și al părinților de aceea copilul nici nu poate alege dacă dorește sau nu să intre în viața pământească și acceptă actul nașterii și al botezului  cu iubire și înțelegere. Asta pentru că orice părinte bun dorește tot binele pentru copilul său iar botezul copilului înseamnă ștergerea păcatului strămoșesc și harul sfântului Duh care îi conferă putere de creștere duhovnicească și trupească

Apoi de la botez și până la moarte omul săvârșește milioane de păcate. Omul păcătos nu poate moșteni împărăția cerurilor spune Sfântul apostol Pavel în epistola către Corinteni 15,50: „Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea’’.

Pentru a se putea mântui omul trebuie să se împărtășească de o taină a Bisericii pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a poruncit episcopilor și preoților să o săvârșească, taina sfintei Spovedanii. Această taină sfântă este instituită de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. După învierea Sa din morţi El se arată sfinţilor Săi apostoli şi le dă puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele,  vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi’’ (Ioan 20, 21-23). Același apostol Ioan în prima sa epistolă la capitolul 1, versetele 8-9 spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea’’. Mare este taina Spovedaniei. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „preoţii locuiesc pe pământ, dar ei au primit o putere pe care nu o au nici îngerii din ceruri,  puterea curăţirii sufletelor. Această legătură a sufletului se înalţă până la cer. Ce hotărăsc ei pe pământ Dumnezeu întăreşte sus în cer.’’ În cartea Faptelor Apostolilor, la capitolul 19, de la versetul 13 ni se vorbește despre taina sfintei Spovedanii: „Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel! Iar cei care făceau aceasta erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi? Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Şi acest lucru s-a făcut cunoscut tuturor iudeilor şi elinilor care locuiau în Efes, şi frică a căzut peste toţi aceştia şi se slăvea numele Domnului Iisus. Şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor.’’

Fără Spovedanie nu putem primi taina Euharistiei, sfânta Împărtășanie. Spune apostolul Pavel în epistola I Corinteni la capitolul 11, versetul 27: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit’’. Așadar puterea de a săvârși sfintele taine Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o sfinților săi apostoli și prin ei episcopilor și preoților în sfântă Biserica sa. Îi spune apostolul Pavel ucenicului său Tit : „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi’’ (Tit 1, 5). Toți cei care nu au primit taina Preoției de la apostoli prin episcopi nu pot să săvârșească tainele bisericii, inclusiv botezul. Vedem acest lucru în cartea Faptelor Apostolilor, la capitolul 8, de la versetul 9: „Dar era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi uimind neamul Samariei, zicând că el este cineva mare, la care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: acesta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare. Şi luau aminte la el, fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui, îi uimise. Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt. Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani, zicând: daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu’’. Dacă ne rupem de Biserică ne rupem de sfintele Taine și de Cel care le-a întemeiat pe ele, Domnul nostru Iisus Hristos. Ori în aceste vremuri prin care trecem aceasta este voia diavolului să nu ne câștigăm mântuirea rupându-ne de Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos. O arată apostolul Pavel în epistola II Tesaloniceni la capitolul 2 începând cu versetul 3: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept Dumnezeu. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase. Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.’’ Își va câștiga mântuirea acela care va avea o credință puternică și  va rămâne în Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pe temelia apostolilor și nu pe temelia unor prooroci mincinoși din Statele Unite ale Americii care în anii 1900 nu au mai ascultat de sfinții apostoli și și-au întemeiat ei biserici după închipuirile lor.

Ultimul îndemn vine tot de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În evanghelia după Matei, la capitolul 24, începând cu versetul 4, Mântuitorul  ne îndeamnă: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui’’.

Cuvânt de început

Închin această carte celor mai frumoşi oameni de pe Valea Someșului, vărărenilor, oriunde ar fi ei. Mulţumesc tuturor celor care ne-au ajutat şi ne-au pus la dispoziţie fotografiile de familie pentru a realiza această monografie în imagini a vechii Vărării.

Rog pe Bunul Dumnezeu să vă dăruiască multă sănătate şi bucurii sfinte!

 Salve parva romuli nepos!

Vouă, vărărenilor, vă închinăm versurile:

Nu ştim nici anul,nici pricina
Când patru gospodari din sat
Au părăsit ca roi stupina
S-au dus cu totul la vărat

Rămas-a Ragla-n urma lor
Cu griji,nevoi şi ce-a mai fost
Şi cum aici n-avut-au spor
Au bejenit pentru vreun rost

De la Ragla de sub creste
Trecut-au ei peste oraş
Începe-acum a lor poveste
Trecând aşa peste imaş

Pe valea care lasă dealul
Ce duce-n vârfuri de Muncei
S-au aşezat să-şi ducă valul
Cum şi l-au dus de obicei

Dar după ce colonizarea
Ardealului cu saşi, pe ei
I-ajunge,iată,disperarea
Sunt alungaţi pe poderei

În loc mai bun cu iarbă mare
Unde-au clădit,sus pe tăpşan,
Lăcaşuri noi,din lodbe,care
Erau la Perii lui Tofan

Şi iar au tăbărât duşmanii
De le-au distrus tot ce-au durat
Rămaşi săraci ca şi golanii
Ei dealul văii l-au urcat

Trecut-au dealul şi pe vale
Au coborât până la mal
Trecut-au Someşul cel mare
S-au aşezat pe dreptul deal

Şi dacă sus pe deal suit-au
Pe Valea Jedii-au poposit
Şi iarăşi case noi clădit-au
Locaş de rugă-au construit

Când a venit Împărăteasa
Găsit-a satul sus pe deal
Ea hotărât-a:de-acum casa
Să fie-adusă în aval

Şi-au coborât sătenii-n vale
Şi-au lăzuit cât au putut
Când Someşul le-a stat în cale
Pod peste Someş au făcut

Câţi ani durat-a strămutarea
E greu acum de priceput
Se pare că satul Vărarea
În zece ani a fost făcut

Pr. Bogdan Ivanov :

Memoria nu este doar un reflex al inteligenţei, ci este efortul recunoştinţei fără de trecutul care ne defineşte ca persoane, dar mai ales grija faţă de viitorul ale cărui temelii sunt în mâinile noastre. Memoria învie oameni peste care istoria a aşternut uitări, readuce la lumină locuri asupra cărora a vegheat doar Dumnezeu şi mai puţin istoria, care a ales doar ce crede de cuviinţă să transmită mai departe viitorului. Dar memoria rămâne spaţiul în care neuitarea omului se întâlnește cu neuitarea lui Dumnezeu, într-un necurmat timp al învierii. Nu întâmplător se spunea că memoria este paradisul din care nu putem fi izgoniţi şi în care ne regăsim rădăcinile, drumul şi dorinţa de a merge mai departe în istorie şi puterea de a nu uita niciodată cine suntem. De aceea reconstituirea istoriei unor oameni şi locuri din trecut şi orice recurs la memorie este în primul rând un gest de recunoştinţă, dar şi o faptă bună făcută de dragul unor oameni şi timpuri care sunt de acum în grija lui Dumnezeu.

În acest univers de vie recunoştinţă se înscrie şi efortul lăudabil al Părintelui Vasile Rus, din parohia Nepos, care a readus la viaţă, într-o foarte bogată monografie în imagini, o lume de oameni harnici şi credincioşi din Vărarea Veche. Din curiozităţi şi descoperiri, părintele Vasile a reconstruit fragmente din viaţa acestei importante comunităţi de pe valea Someşului în toată complexitatea ei, pornind de la istoria şi locurile acestei vetre româneşti, continuând cu evenimentele care i-au marcat istoria sacră şi profană, dar şi cu familiile, preoţii, dascălii, militarii, oamenii şi copiii care au umplut cu viaţă acest spaţiu. O secţiune importantă, care dă şi mai mare valoare acestei monografii în imagini este cea dedicată ocupaţiilor oamenilor din zonă, precum oieritul, vânătoarea, tăiatul lemnelor sau prăşitul, toate în documente fotografice de primă valoare.

Dincolo de valoarea istorică a acestei monografii, care adună imagini provenite din diferite colecţii particulare sau publice, şi care ne arată că lumea rurală avea conştiinţa memoriei, acest demers singular în peisajul virtual este o invitaţie deschisă, pe care Părintele Vasile Rus ne-o face la neuitare şi la descoperirea de oameni şi locuri în care simplitatea şi curăţia era norma vieţii de zi cu zi.

Pr. Bogdan Ivanov   

Istorie

O incursiune în istoria vechii Vărări
Autor: Preot Vasile Rus

Referitor la etimologia cuvântului VĂRAREA există trei variante : cea dintâi, susţinută de Nicolae Drăganu în lucrarea sa  Toponimie şi istorie arată că numele de VĂRAREA provine din ungurescul VARALYO, care ar însemna partea de jos a cetăţii, sub cetate. În tradiţia populară se vorbeşte de existenţa cetăţii lui Petru Rareş de pe Muncei, despre care Pavel Tofan aminteşte în legendele sale: Cămara împăratului şi Clopotul din cetatea lui Rareş‘. Cea de-a doua variantă spune că numele de VĂRAREA vine de la substantivul vară, de la care s-au format prin derivare cuvintele : văratic, vărare, a văra. A treia variantă se referă la faptul că numele de VĂRAREA ar veni de la var, dar aceşti locuitori n-au fost niciodată vărari şi nici n-au avut materia primă pentru producerea varului. Varianta plauzibilă şi acceptată de mai mulţi cercetători este cea care se referă la partea de jos a cetăţii, unde au fost întemeiate cele dintâi locuinţe, dar odată cu distrugerea cetăţii, locuitorii ei au fost nevoiţi să fugă din calea saşilor care se considerau stăpâni ai acestor teritorii. Dovada existenţei lor pe aceste meleaguri sunt toponimele cunoscute şi astăzi : Perii lui Tofan, La cetate, Valea Doamnei, Balta Doamnei, etc.

Retraşi pe colinele din dreapta Someşului, vărărenii şi-au construit gospodării. Stau mărturie, urmele materiale descoperite în urma săpăturilor arheologice efectuate de cercetătorul M. Roşka, în 1921-1922: fundaţia din piatră a vechii biserici, cimitirul şi loturile agricole ale locuitorilor. Astăzi se mai vehiculează expresia cela sat. Odată cu militarizarea Ţinutului năsăudean, început în 1762 şi încheiat în 1851, vărărenii deveniti grăniceri, luptă pentru strămutarea lor pe malul stâng al Someşului şi reuşesc să obţină acest drept în urma memoriilor adresate împăratului de la Viena. Acţiunea se desfăşoară în perioada 1769-1779 şi continuă şi în anii următori, când marea majoritate a populaţiei trece de partea stângă a râului şi se întemeiază o nouă aşezare numită NEPOS. Acest botez îl primeşte în anul 1773, când împăratul Iosif al II-lea, vizitând ţinutul Năsăudului, ar fi exclamat : SALVE PARVA NEPOS ROMULLI ! ceea ce ar însemna TE SALUT MICĂ NEPOATĂ A LUI ROMULUS! exclamaţie care a făcut-o în limba latină, în semn de recunoştinţă şi admiraţie pentru virtuţile militare ale grănicerilor, considerându-i drept urmaşi ai Romei antice. În urma unui ordin imperial, trei localităţi situate pe dealuri, au primit alte nume decât cele avute până atunci şi au trebuit să se retragă treptat în luncile văilor : Lunca Vinului devine Parva, Vărarea se va numi Nepos şi Strâmba va fi Romuli de astăzi. Aşadar, cuvântul nepos este de origine latină şi înseamnă nepot, nepoată. Această denumire va fi folosită în documente, abia din 1854. Până atunci, în acte apare într-o grafie diferită : în 1717 – Varajra, 1773 – Varare, 1762 – Varire, 1839- Vărarea (După Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania de Suciu Coriolan, 1967, p.424 ).

Neposul a făcut parte din compania a VIII-a a Regimentului grăniceresc năsăudean, iar grănicerii neposeni au participat la majoritatea bătăliilor pe care le-a purtat imperiul austriac, astfel că din Nepos au plecat pe front 382 de soldaţi din care, 74 au căzut la datorie, luptând chiar împotriva lui Napoleon Bonaparte. Au urmat apoi alţi eroi căzuţi în cele două războaie mondiale.

Vărărenii au fost, sunt şi vor fi oameni cu frica lui Dumnezeu, frumoşi la suflet şi la trup. Dumnezeu să îi aibă în pază pe ei şi copiii lor!